Pe atunci,
eram simfonia de duminică
El era violoncelul
harfa
totul
întreaga
orchestră -
incantatium
cu fiecare
acord la unison -
aceeaşi odă a bucuriei
ne îmbrăţişa clipele timpului dilatat,
alternanţele
lui nesăţioase
priveau prin
aceeaşi fereastră matinală
răsăritul şi marea dansând
pe valurile
impregnate cu parfum afrodisiac
Ah! o furtuna
s-a iscat din neant
ne-am pierdut privirile-n ceaţa zării,
partiturile-n
vânt rătăcite,
nici o
mângâiere de soare,
apusul
iminent amenința cu deriva
ambarcaţiunii
noastre antaressiene -
tocită de tăceri
mirosind a
mâl şi pucioasă
cuvintele
cădeau zdrenţuite lovind
catargele
zdrobite–n stihii
…
II
Amintirea aceea vine azi cu tușe duminicale
voalate–n
orizontul îndepărtat
al
congruenţelor strivite neglijent de ţărm
Reuşesc în
fine o invitație la cafea
cu muzica de
împrumut
cât pentru un
taifas
Ocazional
timpul îşi
trece nonşalant
degetele clipelor prin părul nins
Pe fundal roz
second hand
Beckett mă
priveşte cu interes absurd
din când în
când:
îl mai
aştepţi, doamnă?
În constelaţie
doar tăcerea
de stea mai clipea...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu